energie pozitiva

Tu esti si maestrul si discipolul… fiecarei clipe a calatoriei tale intru constientizare

teorema ultimului discipol… :)

last_followerSuna asa: „pe aceasta planeta toti oamenii au atins starea de deplina cunoastere, cu o singura exceptie. A mai ramas un singur om care înca nu a atins cel mai înalt nivel spiritual. Tu esti acest om. Tu esti ultimul discipol. Toti ceilalti sunt maestri.”

Ce zici de dracovenia asta? Pe Pamânt a ramas un singur om ignorant. Tu, si în cele mai creative sau excentrice moduri, ceilati încearca sa te învete. Tot ceea ce ei fac are în vedere acest scop ultim: sa înveti ceea ce ai de învatat si sa obtii si tu, în sfârsit, starea deplinei intelegeri.

Stiu ca ti se pare greu de crezut. Ma asteptam sa fii sceptic. E natural atunci când nu ai atins acea vibratie. Câteva persoane cu care m-am sfatuit credeau chiar ca nu vei ajunge sa citesti articolul. Din fericire, nu esti atât de ignorant!

Te poftesc sa testezi aceasta ipoteza. Pentru tine nu este o teorema, nu este ceva demonstrat. Este doar o ipoteza. Ea spune ca toti oamenii pe care îi întâlnesti încearca sa te învete ceva. Având o cunoastere exceptionala si o creativitate pe masura, situatiile pe care le creeaza sunt din cele mai diverse. Se pare, tousi, ca ai mult de învatat.

Misiunea ta poate fi formulata în cuvinte foarte putine: „De fiecare data când intri în contact cu cineva, cauta sa raspunzi la întrebarea: oare ce încearca acest om sa ma învete?”

Sper ca nu ai atâta naivitate încât sa-ti imaginezi ca te poti duce la el pentru a-l întreba: „Stii ceva? M-am saturat. Spune-mi direct ce vrei sa învat de la tine.” Nimeni nu va recunoaste nimic. Singura informatie autorizata este aceasta, furnizata de mine. Acorda-mi putin credit.

Si pentru ca am o simpatie speciala pentru tine, ca ultim discipol, îti voi da în continuare câteva exemple de învatare, din care te poti inspira.

Secretara abia daca te priveste si ti se adreseaza ca si cum ai fi proaspatul absolvent al unei scoli de debili mintali. Ea încearca din greu sa te învete ceva despre respect.

Casiera de la banca are o repeziciune în miscari comparabila cu cea a unei octogenare paralizate. Într-o jumatate de ora ai înaintat 40 de centimetri si te gândesti deja sa renunti la abonamentul de telefon, a carui factura ai dori sa o achiti în urmatoarele 3 ore. Ea se trudeste sa te învete ceva despre rabdare.

În timpul examenului oral, profesorul te-a fixat mai bine de 10 minute, având o figura inexpresiva. El s-a chinuit sa te învete ceva despre sprijin.

Muncitorii pe care i-ai angajat pentru a-ti renova casa se opresc imediat din munca si devin foarte atenti la compozitia unei sticle cu vin, daca-ti trece prin cap sa-i slabesti din ochi. Ei se forteaza sa te învete ceva despre datorie.

Tatal tau te îmbratiseaza o singura data pe an, de ziua ta. El încearca sa te învete ceva despre tandretea paterna.

Fratele tau, care ajunge acasa înaintea ta, se ocupa minutios de prajituri, având grija sa nu-ti mai ramâna nici una. El se straduie sa te învete ceva despre generozitate.

Copilul tau cheltuie într-o singura zi banii de buzunar pe toata saptamâna. El se zbate sa te învete ceva despre chibzuinta.

Partenerul tau îti cotrobaie prin telefon sau pe mail, pentru a vedea ce mesaje ai mai primit. El depune mari eforturi pentru a te învata ceva despre încredere.

Mama ta e în permanenta nemultumita de notele pe care le ai. Când iei note maxime nu spune nimic, când iei note mai mici de 10 te critica. Ea se cazneste sa te învete ceva despre apreciere.

Prietena ta cea mai buna face public un anumit lucru despre tine, pe care o rugasei explicit sa nu-l mai spuna la nimeni. Ea încearca sa te învete ceva despre confidentialitate.

Sper ca ti-am oferit suficiente exemple pentru a te raporta la viata altfel decât prin întrebarea „De ce-mi faci asta?” ori „De ce mi se-ntampla numai mie?”, însotita de numeroase trairi negative.

Acum stii. Mai e nevoie de un pas, foarte, foarte mic. Sa gândesti cu propria ta minte si sa-ti asimilezi lectiile.🙂

Adrian Nuta – „Inchisorile invizibile”

 

constientizand diferenta dintre iubire si atasament…

„ Ataşamentul limitează capacitatea de a iubi. Dacă tu te centrezi pe o persoană, alţi oameni nu vor beneficia de iubirea ta.

Principiul reciprocităţii, îl mai ştii? „Vreau ca tu să mă iubeşti doar pe mine, tot aşa cum eu te iubesc doar pe tine.” Cât devotament, câtă fidelitate, ce relaţie înălţătoare!

Îţi prezint acelaşi principiu, în altă perspectivă: „Vreau să îţi blochezi iubirea faţă de alte persoane şi să mi-o oferi exclusiv. Aşa voi face şi eu”.

Iată în ce constă relaţia: îţi inviţi partenerul să devină o persoană blocată, după chipul şi asemănarea ta. Ataşamentul blochează curgerea spontană a iubirii şi în alte direcţii, către alţi oameni.

Este ca şi cum, mergând la un meci de fotbal, ai urmări un singur jucător din cei 22. Chiar şi atunci când antrenorul l-a scos din teren şi stă pe banca de rezerve, în loc să te uiţi la meci şi să te bucuri de spectacol, te uiţi la favoritul tău cum se scobeşte în nas.

Ataşamentul te închide într-o lume care în cele din urmă devine plictisitoare, în ciuda eforturilor tale de a te convinge de contrariu. În sfârşit, într-o relaţie clădită pe ataşament şi nu pe libertate, iubirea nu poate fi autentică.

Nu poţi iubi un om dacă ai nevoie de el. Imediat în spatele iubirii tale stau manipularea, constrângerea subtilă, culpabilizarea – instrumente necesare în lupta cu propria ta teamă de a nu-l pierde pe cel care îţi împlineşte nevoia.

A te ataşa înseamnă a te agăţa de, iar asta arată desluşit faptul că nu ai încredere în realitatea mai largă, cea care te cuprinde pe tine şi îl cuprinde şi pe partenerul tău.

Ataşamentul este urmarea firească a identificării cu Eul, iar Eul este o formă de control.

A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la control, adică la Eu.

Aceasta cred că este iubirea în sensul ei cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.

Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este. Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte? Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău.

Atitudinea ta este aceeaşi. Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar? N-ar fi mai frumos să poţi spune: „Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?

Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. Cu tine împărtăşeam fericirea. Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.

Ce încântare ar fi să poţi trăi astfel! Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.

Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător. În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta. Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine.

Tu eşti un vast repertoriu. Înăuntrul tău există mii de cântece. Marea problemă este că nu eşti conştient. Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine. Asta este iluzia.

Asta este condiţionarea. Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii. Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri. Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol. Nu este asta ignoranţă?

Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)? Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală. Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece. Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.

Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva. Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti. Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el.

Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient. În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău. Şi nu iei pe nimeni cu tine! Eşti singur! Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos „Noapte bună” şi te culci.

Te-ai gândit vreodată la asta? în somnul profund, acolo unde nu mai există impresii senzoriale, imagini, gânduri, tu eşti în fuziune cu Sinele. Însă această fuziune e realizată fără participarea conştiinţei. Ea este absolut necesară supravieţuirii corpului şi minţii. Privat de somn o iei razna! Sinele alimentează cu energie corpul şi mintea.

Acelaşi lucru poate fi făcut şi în stare de veghe. Sinele lucrează şi ziua. De fapt, lucrează nonstop. Bhagavad Gita spune: „întreagă această lume este desfăşurată de mine; în mine stau toate fiinţele şi nu eu stau în ele” (9, 4). Şi mai departe: „Eu sunt la fel pentru toate fiinţele; pentru mine nu-i nimeni pe care să-l plac sau să-l urăsc.” (9, 24).

În somnul profund, orice suferinţă, oricât de crâncenă, încetează. Ce dovadă mai bună cauţi? în somnul profund identificarea cu Eul încetează. Sinele rămâne în propria lui natură şi această natură nu conţine nici un miligram de suferinţă. Este doar fericire.

Într-o formulă surprinzătoare, a-ţi realiza Sinele (scopul tuturor metodologiilor spirituale) înseamnă a simţi când eşti treaz ceea ce simţi în somnul profund. Cum se face asta? Prin înţelegere.

Poate vrei să-ţi petreci 15 ani din viaţă stând în Lotus. Poate vrei să bolboroseşti rugăciuni 20 de ani într-o mănăstire. Aceasta face parte din joc. Vei obţine cu siguranţă ceva, inclusiv puteri paranormale, însă nimic din ceea ce e temporar nu merită a fi obţinut.

Intuiţia mea de om care a realizat că nu ştie aproape nimic este asta: baza iluminării spirituale este înţelegerea că nu eşti separat, că nu există alţii decât dacă îţi imaginezi asta, că întreaga existenţă este relaţională, că ceea ce faci este totuna cu ceea ce ţi se face şi că evenimentele curg de la Sine, fără ca ele să i se întâmple cuiva sau să fie produse de cineva.

Maestrul în care crezi nu eşti decât tu într-o altă formă, tu jucându-te de-a învăţatul cu tine însuţi. Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă. Din acest spectacol te retragi periodic pentru a te odihni, după care o iei de la capăt… “

Adrian Nuta

 

natura ta este fericirea… dar o ratezi de fiecare data cand te identifici cu ceva…

” Fericirea este chiar natura ta, pe care o experimentezi fără efort atunci când, ai ghicit, nu te identifici. Nu ai nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericit. Tu eşti deja fericit, doar că nu ştii asta.

Şi de ce nu o simţi? Pentru că, în loc să fii conectat la ceea ce eşti, te concentrezi pe ceea ce nu eşti. Crezi că eşti un corp. Corpul are o mulţime de nevoi. Când nu-i e foame, îi e sete, când n-are nevoie de apă vrea să doarmă, când nu îi e somn are chef de sex. Nu mai vorbesc de faptul că doreşte o anumită mâncare, un anumit ceai, un anumit bărbat sau o anumită femeie. Corpul ! Aproape veşnic nemulţumit.

Imaginează-ţi ce eliberare ar fi să observi nevoile corpului drept ceea ce sunt: nevoi ale corpului şi nu ale tale! E ca atunci când realizezi că maşina ta are nevoie de benzină, dar tu nu ai nevoie de benzină. Poţi să o bei, într-adevăr, însă nu cred că o să te simţi prea bine.

Te identifici cu o structură psihomentală, crezi că ai o anumită personalitate. Altă belea! Ai nevoie să fii respectat, valorizat, apreciat, să aparţii, să fii iubit, protejat, ajutat, etc. Faţă de complexitatea nevoilor psihologice, nevoile corpului sunt chiar simple.

Te rog, mai fă un efort de discriminare: acestea sunt nevoi ale psihicului, dar nu ale tale! Tu nu eşti mintea, după cum nu eşti nici corpul. Te manifeşti prin ele, le faci să vibreze, dar nu te identifici cu ele.

Cine eşti tu nu pot să-ţi spun nici eu, nici altcineva. Nici chiar tu nu poţi să-ţi spui, deoarece cuvintele nu te pot cuprinde. Cum spunea frumos cineva, tot ce poţi să ştii despre Dumnezeu este că nu ştii nimic despre el. Nu am nici o jenă în a afirma că tu eşti Dumnezeu sau că tu eşti Sinele. Te ajută în vreun fel?

Natura ta este fericirea, fericirea continuă şi necondiţionată, pe care o poţi simţi de fiecare dată când nu te mai identifici. În funcţie de gradul tău de condiţionare, şmecheria aceasta, nonidentificarea, o să-ţi reuşească mai repede sau mai încet, în viitoarele zile sau în următorul milion de ani.

Nu te îngrijora. Până la urmă se va întâmpla. În special dacă vei suferi destul, vei fi mai disponibil să examinezi cu luciditate viziunea „normală” asupra lumii, după care te-ai ghidat, împreună cu toţi semenii tăi întru nefericire. În jargonul ostenelilor lingvistice din zona spiritualităţii, accesul la fericire este permis de ceea ce a primit numele de constientizare sau trezire spirituală.

Din ce anume să te trezeşti? Din somn. Din vis. Nu e suficient să te ciupeşti de obraz. Ciupitura face parte din vis. A dormi sau a visa sunt echivalentele lui a fi identificat, adică a fi prins în ţesătura iluzorie a lumii, a fi captivat de propria ta putere magică, cea care face lucrurile să pară ceea ce nu sunt.

Crezi că ai nevoie de cineva pentru a fi fericit? Te înşeli. Tot ce ai nevoie este să renunţi la această iluzie. Este ca şi cum ai crede că poţi vopsi cerul în albastru. Crezi că eşti o anume persoană care are nevoie de o altă persoană. Această altă persoană te va iubi şi tu vei fi fericit.

Pentru o vreme e posibil, întradevăr, să ai un anumit gen de fericire. Universul se adaptează nevoii tale. Insă numai pentru o vreme. De ce? Pentru că realitatea e curgătoare, e vie, se schimbă, se înnoieşte. Cel care te iubea moare sau te părăseşte sau se închide în sine.

Rezultatul? Devii nefericită. Suferi. Ai fost cu adevărat fericită? Nu ai fost. Fericirea autentică nu ţi-o dă nimeni. Izvorăşte din tine însăţi. Curge prin interiorul tău şi, dacă eşti fată deşteaptă, înveţi să o exprimi în afara ta.

Fericirea pe care o împărtăşeşti se numeşte iubire. Tu o oferi fără condiţii, tot aşa cum un copac îşi oferă fructele. Acesta cred că e felul în care Dumnezeu iubeşte oamenii şi acesta e felul în care cred că oamenii, accesându-şi propria natură divină, se pot iubi între ei. ”

Adrian Nuta – psihoterapeut

 

doar ceilalti sunt responsabili pentru felul cum te percep…

” Cineva îţi spune că eşti frumoasă. Cea care credeai că eşti este măgulită. Tu observi asta. Altcineva spune că, în realitate, eşti o scorpie (adică ai 3 planete disonante în Scorpion).🙂

Eşti afectată la un nivel, liniştită la altul. Dacă nivelurile n-au fuzionat, poţi răspunde cu calm: „Ei bine, la ce te aşteptai de la un adevărat Scorpion cu Pluton pe Ascendent?”

Ai dezactivat butoanele. Celălalt te jigneşte, te umileşte, te scuipă şi tu poţi zâmbi. Nu-ţi surâde genul acesta de libertate? E posibil, e chiar la îndemâna ta. Aşa eşti tu în mod natural, împăcată şi fericită, când nu îţi imaginezi că eşti altfel. Nu te mai chinui să obţii aprobarea, simpatia, medaliile sociale. Te poţi face de râs, îţi dai voie să fii ridicol şi eşti primul care se amuză.

Unde s-a dus puterea imensă pe care ceilalţi o aveau asupra ta? Le-ai retras-o. Puterea pe care ei o aveau era puterea pe care tu le-o dăduseşi. Ai reechilibrat situaţia. Fiecare cu puterea lui! Eşti fericit să fii aşa cum eşti. Chel, sărac, rubicondă, slabă, vulnerabilă, nătâng, handicapată, fără facultate, fără master, de condiţie socială modestă, fără vile în Băneasa, bâlbâit, nu prea sociabilă, etc. Tu eşti şi nu eşti aşa. Aceste caracteristici există, evident, dar nu te definesc.

Neavând limite, tu eşti sau poţi fi în toate felurile, ceea ce este echivalent cu a spune că eşti vid sau nedeterminat. Lao Zi spune: „Există ceva înaintea cerului şi pământului. Cât calm! Cât gol! Stă singur, nu se schimbă, se manifestă pretutindeni. Poate fi considerat izvorul pentru orice există. Nu-i cunosc numele aşa că îl voi numi Tao”.

Eşti de neatins. Toată vulnerabilitatea ta a rămas undeva la periferie. Prestigiul social, succesul, respectul comunităţii sau grupului de apartenenţă forţa acestor manipulări s-a evaporat. Deoarece nu te mai identifici cu o imagine, nu mai ai nici o etichetă de apărat. Poţi măcar să visezi la asta? Cineva te priveşte dispreţuitor dintr-un Jeep şi tu îi faci cu mâna din Trabant. Ziarele spun că eşti un pervers sexual şi tu inviţi jurnaliştii la o cană cu ceai. Familia crede că ai căzut sub influenţa nefastă a anturajului şi tu îi împrumuţi să-şi pună termopane.

Pe partea cealaltă, dacă nu îţi mai iroseşti energia încercând să aperi etichetele, o poţi investi cu adevărat în ceva creator sau valoros. Câinii latră, caravana trece. Sau, conform Luca 6, 44: „Căci orice pom se cunoaşte după roadele lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini”. Ceea ce cred ceilalţi despre tine este în totalitate problema lor. Ei nu se raportează la tine, ci la imaginea pe care o au despre tine, iar tu ai înţeles pentru totdeauna că nu eşti o imagine. Ei sunt responsabili pentru felul cum te percep. Te resping pentru ceea ce cred că eşti, tot aşa cum te ridică în slăvi.

Vei încerca să trăieşti la înălţimea aşteptărilor sau te vei strădui să-ţi îmbunătăţeşti imaginea? Nu. Ai lucruri mai bune de făcut. Psihologic vorbind, una din binefacerile constientizarii este că nu mai depinzi emoţional de nimeni. Nimeni nu te mai poate face fericit deoarece tu eşti deja fericit. Ce libertate extraordinară e asta! Să le dai drumul din strânsoare oamenilor pe care îi iubeşti. Mai mult decât atât. Să îi ajuţi să devină mai liberi, să-i sprijini să evolueze fără să te lipeşti de ei, să îi fixezi sau să le smulgi promisiunea că vor rămâne cu tine.

Experimentează pentru o zi cum e să trăieşti fără aşteptări. Ţi-ar plăcea ca fiul tău să te iubească. Dar el nu te iubeşte. O iubeşte doar pe soţia ta (mama lui). Iată ceva cu care poţi trăi liniştit, o realitate la care te poţi adapta. Nu te aştepţi ca fiul tău să te iubească în virtutea faptului că îi eşti tată. Natura umană este atât de surprinzătoare. Tu ai grijă de el pentru că simţi această nevoie, dar el nu e obligat să răspundă similar. O să te bucuri dacă o va face vreodată. Până atunci, te bucuri să îţi exprimi propria iubire fără să aştepţi nimic în schimb.

Eşti femeie. Îţi place un anumit bărbat. Îi oferi afecţiunea ta, îl sprijini în proiectele sale. Dar nu ai aşteptări. Te-ai bucura să vină şi el în întâmpinarea ta, să îţi împărtăşească sentimentele. Dar el nu face asta. Iar tu nu suferi. E de necrezut, nu-i aşa? Nu suferi pentru că eşti focalizată pe ceea ce dăruieşti şi nu pe ceea ce nu primeşti. Aceasta nu este negare. Tu cultivi această relaţie nu pentru a primi, ci pentru a oferi. Este ca atunci când te trezeşti fericită într-o dimineaţă şi îi zâmbeşti unui necunoscut în drum spre birou. Nu te aştepţi ca el să-ţi întoarcă zâmbetul. Bucuria ta a fost să oferi.

Fericirea pe care eu o asociez cu starea de constientizare este fără început, fără cauză. Ea exista acolo din totdeauna, însă doar acum ai binevoit să o guşti. Şi pentru a înţelege în ce fel nu presupune un Eu, evocă o activitate pe care o realizezi cu foarte multă plăcere. Ce se întâmplă atunci? Uiţi de tine. Nu ştii când trece timpul. Dacă te durea ceva înainte de a începe respectiva activitate, pe parcursul derulării ei nu mai simţi durerea. Sper că în viaţa ta există măcar o activitate de acest tip! Altfel e mare pocinogul. ”

Adrian Nuta – psihoterapeut

 

p.s. Voi veni sâmbătă la tine, dar numai dacă nu plouă… :)

sambata_no_rain_1aIubeşti cu adevărat atunci când nu te mai identifici cu o persoană anume, când nu mai crezi despre tine că ai un corp şi o anumită personalitate. Altfel spus, când ţi-ai deplasat simţul identităţii de la nivelul Eului la nivelul Sinelui.

Este ceea ce se manifestă spontan atunci când mintea se linişteşte şi se echilibrează, când sentimentul separării dispare, fiind înlocuit de o senzaţie de unitate destul de greu de descris, întrucât transcende posibilităţile ridicol de limitate ale vocabularului meu. Nefiind exclus ca rândurile anterioare despre identificare să fie obscure sau impenetrabile, voi vorbi în continuare altfel, despre aceleaşi lucruri.

Ştiţi care este criteriul după care poate fi recunoscută iubirea reală? Este bucuria. Când iubeşti cu adevărat eşti fericit. Te simţi împlinit şi nu mai ai nevoie de nimic. În primul rând, nu ai nevoie să primeşti ceva în schimb pentru iubirea ta. Înţelegi ce spun? Nu ai nevoie de cineva care să te iubească!

Tu nu iubeşti pentru a primi la schimb iubirea celuilalt. Iubeşti pentru că a iubi este ceva ce te face fericită. Iubirea reală există doar atunci când nu mai ai nevoie de un alt om! Nu ai nevoie ca celălalt să te aprecieze, să te laude, să-ţi acorde timpul lui, să te facă să trăieşti orgasme multiple sau să-ţi facă zilnic de mâncare.

Aceasta nu este iubire. Este un gen de afecţiune interesată, un fel de a avea sentimente pozitive pentru oameni care te ajută să-ţi împlineşti nevoile şi dorinţele personale. Într-o exprimare deloc elegantă sau diplomată, tu nu îi iubeşti pe oameni.
Te foloseşti de ei pentru a-ţi satisface nevoile.

Putem numi aceasta „iubire” în cazul în care convenim că a iubi fără a aştepta nimic în schimb este ceva ce nu poate face parte din realitate. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos. A iubi necondiţionat este o expresie a realităţii, pe când orice altă formă de „iubire” este iluzorie. Realitatea, Sinele, Iubirea, Conştienta, Dumnezeu, Fericirea – acestea sunt degete care arată spre ceva ce, de fapt, nu poate fi cuprins în cuvinte, dar poate fi simţit, experimentat, trăit plenar.

Când iubeşti pentru a fi iubit sau când iubeşti pentru că eşti iubit, pot admite doar cu mare îngăduinţă că aceasta este iubire. Însă acesta nu ar fi decât un fel de a ne fura singuri căciula. Este ca şi cum cineva care trăieşte la câmpie se urcă la un moment dat pe o movilă şi e convins astfel că ştie ce este un munte.

Iubirea interesată, adică amestecată cu nevoi personale, fără să îţi dai seama, ştirbeşte libertatea celuilalt. Dacă am nevoie de ceva de la tine pentru a fi fericit, dacă fericirea mea depinde de tine, te voi manipula, adesea inconştient. Ori, acolo unde manipularea creşte, libertatea scade.

Relaţiile de cuplu, pe care se întâmplă să le analizez în meseria mea, sunt pline de manipulări şi contramanipulări, străduinţe inconştiente de a obţine afecţiunea, grija sau banii celuilalt şi frustrările corespunzătoare eşecului acestor eforturi.

Iubirea reală dăruieşte şi uită. Nu are un carneţel în care să noteze: „Astăzi i-am adus flori. Ea ce mi-a adus?” sau „De 6 luni îi spăl şosetele şi lenjeria intimă”.

sambata_no_rain_1gIubirea care cere, se transformă într-o închisoare cu pereţi transparenţi. Îi datorez această metaforă unui client. Un număr incredibil de oameni cred că sunt liberi numai pentru că pereţii închisorii în care trăiesc sunt invizibili.

Ai trăit vreodată această experienţă? Să oferi ceva cu bucurie, fără să aştepţi nimic în schimb. Este o experienţă măreaţă. Nu ştiu dacă are termen de comparaţie.

Atenţie! Nu mă refer la situaţia în care ai oferit ceva fără a cere nimic în schimb, iar în „darul” tău nu a existat nici un fel de entuziasm. Ba dimpotrivă, adânc în sufletul tău, au existat resentimente, tensiune, senzaţia de a fi obligat. Nu se poate vorbi de daruri în acest caz. Tu, cel adevărat, nu ai fi făcut asta, doar că nu te-ai putut opune.

Între a oferi locul în autobuz cu bucurie, respectiv dintr-un sentiment al datoriei există aceeaşi diferenţă ca între un leu şi un motan. Amândouă sunt feline, însă numai unul este regele animalelor.

Iubirea reală are o calitate aristocratică în sensul cel mai elevat al acestui cuvânt. Ea se manifestă în acţiuni care izvorăsc din preaplin, din abundenţă sau exces, spre deosebire de iubirea în accepţiunea ei curentă, care e activată de nevoie, deci de lipsă sau deficit.

Un controversat maestru spiritual spunea că lumea e plină de cerşetori, oameni care îşi cerşesc iubire unii altora. Ei se simt dezamăgiţi şi frustraţi, deoarece nici un cerşetor nu poate face fericit un alt cerşetor, în ce-i priveşte pe împăraţi, nu există nici un pericol de suprapopulare. Pentru a fi asemenea unui împărat, trebuie mai întâi să-ţi cunoşti Sinele, întreprindere destul de anevoioasă când eşti prins în mrejele acestei lumi.

Iubirea ca dăruire poate fi înţeleasă mai bine, fiind un fenomen mai degrabă exotic, dacă îi studiem contrapartea omniprezentă. Mă refer la a acapara sau a te agăţa de… Aceste atitudini sunt împotriva vieţii, iar acest adevăr elementar ne este necontenit demonstrat de respiraţie.

Dacă te agăţi de aerul din plămâni şi nu îi dai drumul, în curând vei muri. Pentru a trăi este necesar să îl oferi atmosferei, să nu îl ţii doar pentru tine. Este vital să îl scoţi din tine, să îi dai drumul. Primeşti şi oferi, primeşti şi oferi – este un echilibru.

Ceea ce e atât de simplu la nivel fizic devine brusc complicat la nivel sufletesc. Acolo te bucuri să primeşti, dar ai mari ezitări în a oferi. Acumulezi afecţiune. O stochezi. Într-un alt caz, nu primeşti nimic şi, pe bună dreptate, te întrebi: „Dar eu de ce să ofer? Ce, sunt mai prost?” Ambele variante stopează circuitul iubirii.

Rezultatul este dezechilibrul emoţional. Devii frustrat şi nefericit, chiar dacă la suprafaţă împachetezi aceste sentimente adânci în siguranţă de sine sau lipsă de griji.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor. Este crucial ca energia iubirii să curgă, altfel te simţi împovărat, greu. Înăuntrul oricărei fiinţe umane se află Sinele care nu este nimic altceva decât iubire. Şi înţelepciune, ca să nu fiu partizan.

Dacă energia iubitoare a Sinelui nu este exprimată, dacă este blocată, ea se întoarce împotriva ta. În psihoterapie există opinia că multe tulburări se datorează agresivităţii neexprimate.

sambata_no_rain_1jEu cred că o serie de patologii au la bază iubirea neexprimată. Fiind blocată înăuntrul tău, energia îşi schimbă polii. Ceea ce era benefic şi creator devine, prin reprimare statornică, malefic şi distructiv. Acesta e motivul pentru care rămân optimist în ceea ce-l priveşte pe Diavol. Într-o bună zi, cineva îi va schimba polii.

Actul de a te agăţa de, în loc de a dărui, merită o analiză mai atentă. El are la bază identificarea cu Eul, trăirea intensă că eşti o fiinţă separată, într-un univers străin şi indiferent, dacă nu cumva ostil. Iluzia Eului are drept consecinţă limitarea capacităţii de a iubi. Mai pe scurt, când Eul apare, iubirea dispare.

Acolo unde încă mai există nevoi personale, unde încă mai tânjeşti după ceva exterior, iubirea necondiţionată nu se poate naşte.

Nu te amăgi spunându-ţi că e vorba de dragoste atunci când îi spui prietenului tău: „Te iubesc atât de mult. Nu pot trăi fără tine”. Aceasta nu e dragoste, ci teamă. Te agăţi de el deoarece nu ştii cum să fii fericită fără el.

Nu este dragoste nici când îi spui soţiei tale: „Inima mea este rănită când tu iei masa în oraş cu un alt bărbat”. Este posesivitate.

Şi nu este dragoste nici când un părinte suferă pentru copilul lui care se mută definitiv într-un alt oraş. Este dependenţă.

De câte ori crezi că suferi din dragoste, de tot atâtea ori nu eşti conectat la realitate. Este mult mai măgulitor pentru imaginea ta de sine să gândeşti că la baza suferinţei tale este iubirea când este, de fapt, egocentrismul. Sau, ca să nu sune atât de dur, să-i spun identificarea cu Eul.

Din iubire nu se poate suferi, tot aşa cum nu poţi cădea în sus. Iubirea este fericire. Iubirea reală. Dacă suferi, acesta e un criteriu minunat de clar prin care eşti informat că nu ai iubit. Ceea ce tu numeşti iubire nu a fost decât agăţare, ataşament, dependenţă, posesivitate. Ştiu că nu sună deloc frumos sau romantic. Pentru mine acesta este un adevăr psihologic, ţi-l recomand cu căldură.

Iubeşte adevărul şi te vei vindeca de iluzii. Vei intra în realitate. Nu în realitatea despre care nu încetează să vorbească pragmaticii, care nu este altceva decât o specie a iluziei. Ci în realitatea care nu este decât bucurie fără sfârşit. Eul este principalul obstacol în calea iubirii. Fără Eu, iubirea curge nestingherită, asemenea unui râu care îşi găseşte, cu graţie, drumul către ocean.

A fi fără Eu nu înseamnă a fi un lunatic sau un psihopat, ci a fi nedivizat. A fi unificat. A fi unul, adică Sinele. Nu este ceva aşa de simplu datorită incredibilei condiţionări sociale la care suntem supuşi. Această condiţionare începe încă de la naştere. Creşterea şi educaţia unui copil nu sunt altceva decât un lung şir de condiţionări, unele mai primitive, altele mai subtile.

Multe condiţionări preexistă deja în limbaj (am analizat asta în altă carte, dar nu mai ştiu care). Condiţionarea supremă este credinţa că eşti o persoană anume, un agent independent care simte, gândeşte şi acţionează. Nu este deloc aşa. Tu nu eşti cineva care este, de pildă, dezamăgită pentru că partenerul tău a uitat de aniversarea căsătoriei voastre. Dacă eşti atentă, poţi realiza că dezamăgirea este ceva de care tu eşti conştientă.

sambata_no_rain_1iTu nu eşti dezamăgirea. Nu te identifici cu ea. Mai degrabă poţi spune „Există dezamăgire”, dar nu există cineva care să fie subiectul dezamăgirii. Aceasta înseamnă că nu există un Eu. Există dezamăgire, care va trece dacă nu încerci să te lupţi cu ea.

Şi atunci, cine eşti tu? Eşti fundalul pe care apare dezamăgirea. Dacă te-ai identifica mai puţin cu ea şi ai rămâne mai mult la tine însuţi, ai putea descoperi că natura ta este fericirea. În tine apar toate stările, gândurile sau acţiunile, însă tu nu eşti nici una din acestea. Eşti dincolo. Şi pentru că eşti dincolo, nu poţi fi obiect de cunoaştere pentru nimeni.

În acest sens tu eşti gol sau vid. Nu eşti cineva anume, nu poţi fi văzut în contrast cu nimeni. Eşti unificat şi fără margini, fără nici o fisură. Când ajungi în acest punct este imposibil să mai confuzi dragostea cu dorinţa, siguranţa sau plăcerea. Este ca şi cum ai fi Soarele. În nici un mod nu mai poţi confunda lumina cu întunericul. Întunericul există doar acolo unde lumina ta nu pătrunde.

Dacă eşti acoperit de un nor dens, lumina continuă să-ţi rămână accesibilă. Însă pentru cineva aflat pe Pământ, lumina ta pare a fi dispărut. Apoi norul trece şi tu reapari. Însă tu nu ai dispărut niciodată! Totul a fost o iluzie.

Creaţia este acest joc de lumini şi umbre, rafinat, amplificat şi îmbogăţit la nesfârşit. Doi oameni care se doresc unul pe celălalt pot crede că se iubesc. Nu, nu, nu. Ei doar se doresc! Dorinţa nu este iubire. Dorinţa înseamnă „Vreau ceva de la tine”. Vreau să fii alături de mine, vreau să mă protejezi, vreau să te penetrez, vreau să fii mama copiilor mei, vreau să te pot mângâia, vreau să mă asculţi, vreau să te conformezi, vreau să mă admiri.

Cine vrea toate lucrurile astea? Eu. Iată Eul! Şi atunci, iubirea reală exclude dorinţa? Nu o exclude, ci o integrează. Te iubesc şi mi-ar plăcea să te pot mângâia. M-aş bucura să-mi exprim iubirea în acest fel. Dacă tu nu vrei să fii mângâiată sau dacă vrei să fii mângâiată de un alt bărbat, nu e nici o problemă. Iubirea mea pentru tine rămâne aceeaşi.

Nu încep să te iubesc mai puţin sau chiar să te urăsc pentru că tu preferi atingerea unui alt bărbat. Oh la la, unde suntem aici? în ce utopie? Unde există astfel de oameni? Prietene, există. Dacă poţi credita măcar 5% din fantasmagoriile pe care le debitez, acum e timpul să manifeşti această încredere.

Ea va germina în dorinţa de a trăi în acest fel, dorinţă pentru a cărei împlinire vor fi necesare, dacă semeni cu mine, aproximativ 35 de milioane de ani. Şi asta dacă depui eforturi susţinute. Dacă înţelegi mecanismul, nu durează mai mult de o secundă.

„Sunt înnebunit după tine. De când te-am văzut am ştiut că suntem făcuţi unul pentru celălalt”. Iubire reală? Deloc. Dragoste pasională, explozie de hormoni? Cu siguranţă. „Eşti minunat. Nu semeni cu nici unul din foştii mei parteneri”. Nu mai pun întrebarea deoarece ştii răspunsul. Iubirea este confundată cu dorinţa sau cu nevoia.

„Te iubesc” în traducere înseamnă adesea „Am nevoie de tine”. Ar trebui retrasă licenţa de libera practică. Traducerea corectă este: „Am ceva să-ţi ofer.  Gratuit.” Învăţând să trăiesc în onestitate, să iau lucrurile aşa cum sunt, să recunosc că deocamdată nu te iubesc, ci doar am nevoie de tine, voi ajunge cu siguranţă şi să te iubesc. (!?)

Altfel, amăgindu-mă că deja te iubesc, este ca şi cum aş crede că am escaladat Everestul, când nu sunt de fapt decât în prima tabără. Iubirea necondiţionată îmi pare a fi Everestul acestei vieţi, iar a o experimenta şi exprima în viaţa ta îmi pare a nu suporta nici un fel de comparaţie, cu nici un fel de realizare socială, financiară, profesională, sportivă sau de alt tip de pe lumea asta. Mi se pare cu totul inutil să strângi o avere fabuloasă, să vorbească toată lumea, unii cu invidie, despre succesele tale sau să ai putere asupra altor oameni, dacă nu eşti capabil să iubeşti necondiţionat măcar un alt om.

Şi dacă reuşeşti să iubeşti fără nici un fel de aşteptări un alt om, sunt convins că vor urma şi alţii. Cred că punctul de cotitură este: a iubi cu adevărat si fara niciun fel de asteptari – un om. Primul pas este cel mai greu. Aşa începe călătoria de 1000 de mile. Ei bine, şi pentru a face acest prim pas în direcţia corectă, pe care nu o cunosc, îţi povestesc despre direcţiile greşite pe care, te rog să mă crezi, le cunosc foarte bine. Rar vei găsi unul mai învăţat.

O altă confuzie clasică este între iubire şi gelozie. Am abordat acest subiect în altă carte şi, pentru că nu ştiu acum dacă voi anexa aici acel capitol, îmi permit să mai glosez puţin. Iubirea nu are cum să fie geloasă, tot aşa cum căldura nu are cum să fie rece. Gelozia indică limpede nu prezenţa iubirii, ci prezenţa Eului.

Eul se simte rănit, umilit, neliniştit. De ce? Femeia pe care pretinzi că o iubeşti este tandră cu un alt bărbat. Îl ţine de mână, îl priveşte cu afecţiune. Tu vezi asta şi mai că nu leşini. Iubire mare, nu-i aşa? Nu e. Gelozie, cât cuprinde. Care este mecanismul? De ce suferi? De ce nu suporţi asta? Pentru că îţi este frică!

Dacă recunoşti asta trebuie să fii un tip onest, în faţa căruia mă înclin. Dacă nu… Dar de ce anume te temi? Sunt mai multe răspunsuri.

a. Te temi de singurătate. Ea îl va prefera pe celălalt şi te va părăsi pe tine. Vei rămâne singur şi nu ai suficientă încredere în tine. Nu crezi că te vei descurca. Prin urmare, la nivel inconştient te autopercepi un copil, care are nevoie de o mamă. Această mamă este femeia pe care o „iubeşti” şi care te temi că te va abandona.

b. Nu te temi de singurătate. Ştii că o să faci faţă. Te temi de propriul tău sentiment de inferioritate. Dacă îl preferă pe celălalt, înseamnă că celălalt este mai bun ca tine. Deci tu eşti inferior. Eşti slab. E cumplit să simţi asta. Demonul comparaţiei a pus stăpânire pe tine.

c. Nu te temi de singurătate şi nu ai nici complexe de inferioritate pe linia masculinităţii. Te temi că nu mai ai pe cine să posezi. Tu erai fericit nu pentru că o iubeai, ci pentru că o posedai. A poseda înseamnă control. Control înseamnă putere. Ea este tandră cu un alt bărbat şi tu nu poţi controla asta. Îngrozitor! Suferi pentru că vezi că se simte bine cu altcineva. De necrezut. Ea poate fi fericită cu altcineva.

Ce înseamnă asta? înseamnă că tu nu ai exclusivitate. Adică nu ai o valoare specială. Ţi-ai dat seama, aici suntem pe o problemă de autovalorizare şi stimă de sine. Dacă ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie de nici o exclusivitate.

În grupurile terapeutice pe care le conduc această problemă apare adesea, când lansez următoarea întrebare perfidă: „Ai fi de acord ca partenerul tău/partenera ta să-şi petreacă o noapte cu altcineva?” Răspuns frecvent: Nu. De ce? Deoarece doresc exclusivitate sexuală. Hai, să ţină de mână pe altcineva, chiar să se sărute, treacă-meargă, însă până la sex! Altfel spus, iubirea mea pentru tine este enormă, câtă vreme nu ai relaţii sexuale cu altcineva.

Întrebare naivă: dacă o iubeşti, de ce nu te bucuri pentru bucuria ei? De ce nu te bucuri dacă un alt bărbat o face fericită, fie şi numai în plan erotic? De ce suferi tu când el se simte bine cu o altă femeie? Ce legătură există între suferinţa ta şi bucuria pe care ea o simte cu altcineva? Nici o legătură. Tu îţi produci suferinţă singur.

sambata_no_rain_1cSuferinţa ta apare din problemele tale nerezolvate, pe care această situaţie particulară le scoate la lumină. Este ca o boală pe care o aveai în tine, în stare latentă. Acum ai aflat de ea. Această boală se numeşte gelozie. Ea nu apare din iubire. Dimpotrivă. Iubirea este remediul.

Unii mi-au spus că, în astfel de situaţii, absenţa geloziei la partenerii lor ar fi un semn că nu le pasă. Nu e deloc aşa. Semnul că nu îi pasă de tine nu este absenţa geloziei, ci absenţa bucuriei. Dacă afirmă că te iubeşte, dar nu se bucură când tu eşti satisfăcută, acesta e un indiciu puternic. Nu îi pasă de tine, ci de el. Eul, îţi aminteşti?

Doar Sinele se poate bucura pentru celălalt, deoarece Sinele se recunoaşte în celălalt. Eul nu poate ieşi din propria lui carapace. Eul este o contracţie, pe când Sinele este o expansiune.

Mai există o perspectivă din care putem înţelege de ce iubirea reală este luată drept altceva decât este şi de ce apare aşa-zisa „suferinţă din iubire”. Este vorba despre confuzia dintre scop şi mijloc.

Confuzie înseamnă încurcătură, imprecizie, neclaritate, obscuritate. Altfel spus, maya, forţa iluziei. Să presupunem că scopul tău este să te simţi satisfăcut. O modalitate oarecare prin care îţi atingi acest scop este să practici un sport.

Tenis de exemplu. Câtă vreme ai un partener de joc, rachetă, mingi şi un teren de joc disponibil, îţi atingi scopul. Te întorci acasă obosit, dar satisfăcut. Mijlocul prin care îţi împlineşti dorinţa este jocul de tenis. Reţine acest amănunt: jocul de tenis nu este scopul, ci mijlocul.

Să te anunţ ceva. Partenerul tău de joc nu mai poate veni. Este bolnav sau trebuie să plece în delegaţie sau vrea să joace cu altcineva. Ce se întâmplă cu tine? începi să suferi. Crezi că ai un destin blestemat. Te gândeşti la sinucidere, îţi faci programare la psiholog.

Iată confuzia! Scopul tău a devenit să joci tenis cu cineva anume. Ai uitat? Acesta era doar mijlocul. Scopul tău era să te bucuri. Ai nevoie de puţină claritate. Şi flexibilitate! Tenisul nu este singurul mijloc de care te poţi folosi pentru a trăi bucuria. Cu siguranţă există şi altele.

Caută să devii conştient de ele. Te-ai putea bucura jucând tenis de masă, baschet, volei, şah sau oricare alt sport. Poate înclinările tale nu se reduc la domeniul sportiv. Sunt zeci, dacă nu sute de activităţi în care te-ai putea angrena. (n.m. Nu trebuie sa faci neaparat ceea ce faci de obicei pentru a te bucura, poti alege orice altceva – si orice alti parteneri de joaca, munca, socializare, samd…)

Să admitem că nu ai chiar atâta deschidere. Tu vrei neapărat să joci tenis. O.K. Dar de ce te încăpăţânezi să-ţi doreşti să joci cu cineva anume? Sunt mii de alţi oameni pasionaţi de tenis. Scopul tău este să te bucuri, jucând tenis.

Dacă insişti să joci cu cineva anume, temporar indisponibil sau neinteresat, ai confundat scopul cu mijlocul. Noul tău scop a devenit să joci tenis cu un anumit om. Ai uitat de adevăratul tău scop. Ai intrat în iluzie.

Dacă persoana pe care o doreşti ca partener de joc nu te doreşte la rândul ei sau te refuză din motive obiective, iar tu nu eşti suficient de flexibil pentru a căuta un nou partener, tot ceea ce vei reuşi va fi să suferi fără nici un sens.

Confuzia dintre mijloc şi scop conduce la suferinţă inutilă, pe când atenta diseminare între ele conduce la satisfacţie şi împlinire, nu neapărat lipsite de efort. Doar că efortul este util şi integrat în satisfacţie.

În iubire lucrurile stau cam la fel. Scopul tău este să iubeşti, iar mijloacele de care dispui sunt, sper, variate: să protejezi, să alinţi, să mângâi, să hrăneşti, să ai grijă, să apreciezi, să respecţi, să comunici, să lauzi, să fii atent, să încurajezi, să stimulezi, să ierţi, să linişteşti, să sfătuieşti, să mobilizezi, să ai încredere, etc.

sambata_no_rain_1hHai să vedem ce se întâmplă în viaţa reală. Tu iubeşti şi vrei să o protejezi pe partenera ta. Când pleacă de acasă te asiguri că e bine îmbrăcată. Nu vrei să sufere de frig. Îi faci programare la medicul de familie. Vrei ca ea să fie sănătoasă. Nu eşti de acord să zboare cu parapanta. E un sport riscant, ştii foarte bine asta. Nu eşti de acord să meargă la mare cu prietena ei cea mai bună. Două femei singure, în plin sezon, cine ştie ce se poate întâmpla. Tu nu vrei decât să o protejezi! Când colo, surpriză! Ea începe să respingă încercările tale de a o proteja. Nu-ţi vine să crezi. Simţi că îţi respinge iubirea.

Confuzie! Ea nu face decât să respingă o modalitate nepotrivită prin care tu îţi manifeşti iubirea. Dar tu nu-ţi dai seama de asta. Suferi. Ai confundat scopul cu mijlocul. Scopul tău a devenit protecţia, iar genul de protecţie pe care îl oferi nu este acceptat. Tragedie mare. Lucrurile sunt aşa de simple! Iubirea este scopul, protecţia este un mijloc. Întreab-o dacă vrea să fie protejată. Dacă vrea, află cum doreşte să fie protejată şi vezi dacă îi poţi oferi acel tip de protecţie. Asta-i tot.

Dacă nu vrea să fie protejată şi tu vrei să-ţi atingi scopul, acela de a-ţi exprima iubirea, caută un alt mijloc! Hai, puţină flexibilitate. Poate are nevoie să o apreciezi, să-i recunoşti calităţile, să-i admiri corpul şi hainele. Fă asta şi atinge-ţi scopul! Poate nu ştii să-ţi exprimi aprecierea. Poate eşti o natură mai critică şi vezi mai uşor defectele. Dragul meu, asta e în totalitate problema ta.

Ea te împiedică să-ţi exprimi iubirea pe care o simţi. Cu alte cuvinte, tu nu suferi pentru că o iubeşti, ci pentru că ai anumite probleme nerezolvate care te împiedică să-ţi exprimi iubirea.

Să-ţi dau un alt exemplu. Scopul tău este să iubeşti. Mijlocul preferat de tine este să o stimulezi tactil, să îi atingi uşor corpul, să o îmbrăţişezi şi să faci dragoste cu ea. Multe femei sunt înnebunite după aşa ceva. Numai că partenera ta… Refuză contactul îndelungat, nu-i plac mângâierile uşoare, vrea mai mult dinamism. În situaţii mai speciale, nu mai resimte o dorinţă erotică intensă sau e temporar atrasă de altcineva.

Îmi dai voie să ghicesc cum te simţi? Suferi grozav. Din iubire, nu-i aşa? Ei bine, suferi, dar nu din iubire. Dragostea reală nu este niciodată problematică. Nu generează suferinţă. Iubirea reală este bucurie, împlinire, plăcere, libertate, niciodată chin. Dacă suferi, nu suferi din iubire, ci din ignoranţă. Nu distingi între mijloc şi scop. Asta în varianta optimistă. Pentru că în varianta pesimistă, în tine nu există nici un fel de iubire. Doar dorinţa de a poseda sau domina, nevoia de a te folosi de corpul unui alt om ca de un obiect.

Să revenim. Să presupunem că îţi iubeşti cu adevărat partenera. Ce vei face? în primul rând, îi vei respecta opţiunea. Are o perioadă în care nu e prea dinamizată erotic sau e orientată sexual către un alt bărbat. Poate vrea să experimenteze, poate vrea puţină ieşire din rutină, cine ştie? Accepţi. Nu ştiai? Un mijloc splendid de a-ţi manifesta iubirea pentru un alt om este să-i respecţi libertatea de a alege. Este un adevărat test în orice fel de relaţie (de cuplu, de prietenie, parental-filială). Ce îţi dă puterea de a-i respecta opţiunile? Iubirea pe care o simţi.

Dacă înăuntrul tău nu există suficientă iubire, ştii ce vei face? Vei interfera cu opţiunile ei, încercând să le schimbi. Mă refer aici la manipulare, şantaj, constrângere, ameninţare. Ai dreptul să-i comunici cum vezi tu lucrurile. Acesta nu e amestec în deciziile ei. E doar comunicare. Într-un alt caz, îi respecţi decizia. Nu te bagi, cum se spune. Însă dacă suferi, acesta e semnul că nu o iubeai cu adevărat.

O să repet asta până vei arunca nenorocita asta de carte întrun colţ. Nu există suferinţă acolo unde există iubire necondiţionată! Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea nu există. Ceea ce există este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, dependenţă, frică. În mai puţine cuvinte: identificarea cu Eul.

Iubirea adevărată există acolo unde Sinele a fost revelat. Să vorbim un pic pe această temă. În opinia mea, nu poţi iubi o altă persoană dacă, mai întâi, nu te iubeşti pe tine însuţi, iar a te iubi pe tine însuţi nu înseamnă a-ţi iubi Eul. Acesta nu e decât egoism, înseamnă a-ţi cunoaşte şi manifesta Sinele, miezul interior al fiinţei tale.

Dar chiar spunând asta, nu simt că m-am exprimat corect. Mai degrabă e un fel de a te da la o parte din calea iubirii. Sinele, iubirea – acestea sunt sinonime. De fapt, tu nu faci nimic. Doar încetezi a mai fi un obstacol.

Într-un anumit sens dispari, adică încetezi a mai crede că eşti un anumit individ, capabil să iubească pe cineva. Tu nu poţi iubi cu adevărat pe nimeni. Însă poţi lăsa iubirea să curgă prin tine, să se îndrepte către un om, poate doi sau chiar o colectivitate, dacă puterea ei este mare.

Chiar şi în această afirmaţie este un neadevăr. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă ca cineva anume să fie pe direcţia ei. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni cărora să le pretindă „Mirosiţi-mă!”. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă şi se va bucura. Norocul lui.

Bucuria florii nu depinde de existenţa acestei persoane sau de existenţa acestor persoane, dacă e vorba de un grup. Floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jur. Cam aşa este şi cu iubirea. Iubirea este parfumul fiinţei tale. Şi se manifestă într-un singur caz: atunci când ai înflorit.

Acesta e motivul pentru care mi se pare că iubirea şi meditaţia sunt intim conectate. Ele sunt aspecte ale aceluiaşi fenomen, aşa cum sunt muntele şi valea. Unde există munte există şi vale. Tot aşa, iubirea nu există fără meditaţie. Şi când spun meditaţie nu mă refer la acele practici adesea chinuitoare, care îţi cer să-ţi păstrezi mintea focalizată într-un singur punct, până când fuzionezi cu obiectul meditaţiei.

Mă refer la arta de a nu face nimic, adică de a-ţi lăsa Eul de o parte, tot aşa cum îţi laşi picioarele de o parte (adică nu le mai soliciţi) şi te aşezi pe un scaun confortabil. Din acest punct de vedere, mă simt în mod particular apropiat de budismul Zen, care a înţeles importanta faptului de a fi una cu propria ta spontaneitate, a te dărui cu încredere fluxului experienţei tale, fără a încerca să-l controlezi sau să-l domini.

sambata_no_rain_1eCredinţa că eşti o persoană anume, adică un Eu, divizează organismul, pe când renunţarea la această idee eronată îl unifică. Astfel, a medita înseamnă a lăsa lucrurile să se întâmple, emoţiile să apară, gândurile să circule, acţiunile să se desfăşoare, fără a mai crede că tu eşti agentul lor. Oricât de paradoxal ar suna, tu eşti abia când nu mai eşti şi faci totul abia când nu mai faci nimic. Eşti Sinele. Tu meditezi când înţelegi că ochii văd de la sine, că urechile aud de la sine şi că picioarele merg de la sine, nefiind nevoie să le muţi cu mâinile. Dacă eşti puţin mai atent poţi înţelege că totul, de fapt, se întâmplă de la Sine, cu excepţia momentelor când nu crezi asta şi încerci să intervii, tulburând ordinea naturală (sau divină) a lucrurilor.

Cam asta vreau să spun când afirm că iubirea curge de la sine. Insă pentru a avea această percepţie ai nevoie de o stare meditativă, adică de o atenţie lărgită şi relaxată, care se orientează spontan către ceea ce o atrage, fără a se agăţa de nimic.

Ceea ce îţi permite să nu te agăţi este înţelegerea că nu există nimic de care să te agăţi şi că nu există nimeni care să se agate. Te bucuri să miroşi floarea şi nu mai încerci în zadar să miroşi şi nasul. Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde, cum altfel, se aşteaptă să fie iubiţi. Problema este că celălalt are o aşteptare similară.

Din întâlnirea a două deficite nu are cum să apară bucuria. În schimb, apar, din belşug, pretenţiile, iritarea, gelozia, senzaţia de respingere, neîncrederea în sine, plictiseala, infidelitatea. Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Dacă tu îmi ceri 6 milioane, iar eu cu 6 milioane abia trăiesc de pe o lună pe alta, fii sigur că n-o să-i primeşti. Dacă aş câştiga 60 de milioane pe lună, ţi-aş da 6 milioane cu dragă inimă. Dar nu-i câştig. Altfel spus, nu dispun de atâta energie afectivă încât să o împart cu tine. Dimpotrivă, mi-ar prinde bine „o injecţie de capital”.

Cam asta se întâmplă în multe relaţii. Eu te iubesc, adică am nevoie de tine ca să-mi acoperi golurile. Tu mă iubeşti în acelaşi fel. Suntem ca 2 maşini cu rezervoarele pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie. Iubirea adevărată există în condiţii de abundenţă. În tine există aşa de multă dragoste, încât e vital să o împărtăşeşti cu cineva. Nu pui nici o condiţie deoarece nu ai nevoie de nici o condiţie. Este ca şi cum ai fi un izvor.

Nu spui „Panta aceasta e prea abruptă” sau „Pe aici e prea puţină vegetaţie”. Tot ce ai de făcut este să curgi. Apa ta îşi va croi singură malurile. Celălalt este un receptor. El este deschis către tine, primind astfel iubirea ta. Dacă el se închide, tu vei curge spre altcineva. Nu îl vei implora, nu vei cădea în genunchi: „Te rog, lasă-mă să te iubesc”. Îi respecţi decizia şi îţi vezi de viaţa ta.

Iubirea reală oferă libertate, deoarece este o expresie nu a necesităţii, ci a dăruirii. Oriunde libertatea este restrânsă, nerespectată sau ameninţată, iubirea nu este pură. Se întâmplă aşa ceva într-o căsătorie? Părerea mea este că se întâmplă. Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare frumos decorată, pe care societatea o recomandă şi ai cărei rezidenţi sunt recompensaţi.

Dacă există iubire de ce mai e nevoie de căsătorie? Nu cumva căsătoria a fost inventată tocmai pentru că iubirea lipseşte? De ce trebuie să-mi asigur dragostea ta, printr-un contract legal, eventual dublat de unul religios? Nu cumva pentru că mă tem că să n-o pierd? De ce oamenii îşi asigură maşinile, casele, propria sănătate? Pentru că le este frică de posibila dispariţie, distrugere sau deteriorare. Companiile de asigurări prosperă, agenţii de asigurări îţi află numărul de telefon şi te sună.

Căsătoria este cel mai popular contract de asigurare. „Te voi iubi doar pe tine”. De ce atâta zgârcenie? Şi de ce este aşa de important pentru mine să-ţi smulg această promisiune? Ghici ciupercă ce-i! Pentru că nu suport să iubeşti şi pe altcineva. Nu sunt de acord să iubeşti un alt bărbat sau o altă femeie. Mă tem că într-o bună zi te vei sătura, te vei plictisi sau nu mă vei mai dori şi îmi iau măsuri de precauţie. Angajamentul pe care ţi-l iei îmi reduce nivelul de anxietate.

Pentru că am fost adesea întrebat, aceasta este poziţia mea: căsătoria este o defensă împotriva anxietăţii. Acolo unde există iubirea adevărată, solidă, vie, nu există teamă. Neexistând teamă, căsătoria este inutilă. Tu îl iubeşti pe celălalt şi nu ceri nimic în schimb. Nici un legământ, nici o hârtie ştampilată.

Celălalt poate pleca, într-adevăr, dar acesta este un risc cu care poţi să trăieşti. Ar fi şi absurd ca celălalt să-şi dorească să plece, iar tu să-l reţii sub pretextul căsătoriei. Ce bucurie poţi avea din a trăi cu un om nefericit? Ce-o fi oare în sufletul celuilalt care se simte obligat să rămână? O să-mi spui că s-a inventat divorţul. Aşa este. Divorţul a fost necesar ca răspuns la apariţia căsătoriei.

sambata_no_rain_1mEu cred că într-o lume mai liberă, cu oameni mai autentici şi mai iubitori, căsătoria va deveni o instituţie vetustă. Sunt convins că nu voi apuca lumea aceea. O anecdotă: După o cercetare îndelungată susţinută de o metodologie riguroasă, psihoterapeuţii de cuplu au ajuns la următoarea concluzie: Cei mai mulţi oameni se căsătoresc din lipsă de judecată, divorţează deoarece nu au răbdare şi se recăsătoresc pentru că şi-au pierdut memoria.

Sper să nu înţelegi de aici că sunt împotriva angajamentului. Sunt pentru angajament. Resping ideea de a te angaja faţă de o altă persoană să o iubeşti toată viaţa. Acest angajament mi se pare împotriva naturii umane, care este flexibilă şi schimbătoare. Poate vei iubi un om toată viaţa, poate nu. Rămâne de văzut. Cine ştie ce surprize îţi rezervă viaţa?

Sentimentele nu pot fi forţate. A încerca asta nu e doar inutil, ci şi nevrotic. Şi cei mai slabi studenţi la psihologie înţeleg asta. Sunt pentru un altfel de angajament. Angajamentul faţă de tine însuţi! „Mă angajez să fac tot ce tine de mine ca să mă dezvolt. Mă angajez să evoluez în această viaţă, astfel să pot iubi cu adevărat măcar un om”.

Ce zici? Asta da declaraţie publică! La primărie, la biserică, la radio, la televizor, unde vrei tu. Te vezi capabil de un asemenea angajament? Mai este un motiv pentru care nu-mi place ideea de căsătorie. Ea conţine ceva planificat. „Voi rămâne veşnic alături de tine. Te voi iubi până la moarte”.

Aceasta nu este decât aroganţă. Viaţa este prin excelenţă spontană, curgătoare, nouă. Nu poate fi planificată, nu o poţi obliga să se conformeze tiparelor tale de gândire. Dacă o faci, ea îşi va pierde frumuseţea. Frumuseţea ei stă în curgere. A încerca să fixezi sentimentele este ca şi cum ai încerca să conservi apa curgătoare a unui râu într-un seif. Ea va deveni apă stătătoare. Dumnezeu ştie cum ajunge să miroasă!

A te strădui să simţi ceva anume, o perioadă de timp, are ca efect exact divizarea de care vorbeam în urmă nu cu multe pagini. Eul şi-a făcut din nou apariţia. Ai scindat organismul. Nu mai e vorba de un întreg. Există acum un Eu, cel care simte şi o trăire, ceva ce este simţit. Ai devenit doi. Şi lucrul care ar putea fi comic, dacă n-ar fi de plâns, este că Eul încearcă să controleze trăirea. Să menţină o anumită trăire, să inhibe apariţia alteia.

Este ca şi cum, fiindu-ţi foame şi pregătindu-te să mănânci cu mâna dreaptă, ai sta la pândă cu mâna stângă, lovindu-te de fiecare dată când apuci furculiţa. Curat spectacol. Doar că nu ştiu ce gen. Comedie? Tragedie? În iubire nu există viitor, tot aşa cum nu există trecut. Viitorul înseamnă aşteptări, planificare, calcul, trecutul înseamnă poliţe, datorii, afaceri neîncheiate.

Iubirea planificată este artificială. „Te iubesc pentru că aşa am promis”. Aceasta nu este iubire. Este fantezie, minciună, iluzie. „Te iubesc pentru că îţi sunt dator”. Nici aceasta nu este iubire. Este culpabilitate, sentiment nevrotic al datoriei, teamă de pedeapsă. Acţiunea spontană şi neplanificată, iubirea în acest caz, are o calitate în mod evident minunată. Mintea unificată
funcţionează fără blocaje şi participă la orice fără părţi pe care să le ţină de o parte.

Maeştrii Zen au înţeles pe deplin asta: „Când e timpul să vă îmbrăcaţi, puneţi-vă hainele. Când trebuie să mergeţi, mergeţi. Când trebuie să şedeţi, şedeţi. Să nu aveţi măcar un gând în mintea voastră de a căuta natura de Buddha”. (Lin Chi)

Cam atât despre căsătorie. Două cuvinte despre verişoara ei, relaţia extraconjugală. Cineva m-a întrebat dacă sunt pentru sau împotriva relaţiei extramaritale. Nu sunt nici pentru, nici împotriva. Aceasta este o opţiune a fiecăruia, făcută în contexte specifice, adesea necunoscute celor care emit judecăţi morale.

Eu sunt pentru conştientă şi onestitate. Dacă eşti atras de o relaţie extraconjugală, caută să-ţi cunoşti motivaţia. Ce fel de resorturi te împing spre un alt partener? Asta ar fi conştienta. Comunică-i partenerului tău actual, împărtăşeşte-i lumea ta interioară. Asta ar fi onestitatea. Ce se va întâmpla mai departe vă priveşte exclusiv pe voi. Clădită pe conştientă şi sinceritate, relaţia voastră va fi evolutivă. Şi dacă se va întrerupe, veţi păstra amintirea frumoasă a unei legături în care minciuna nu a pătruns, deoarece încrederea a fost prezentă.

Nu cred în relaţii întâmplătoare, deoarece acestora le lipseşte intimitatea. Ele nu oferă nimic în plan emoţional. Nu sunt hrănitoare. Înseamnă sex şi nimic altceva. Se pot dovedi pozitive doar atunci când eşti aşa de frustrat sexual, încât nu mai poţi aştepta construirea unei alte relaţii. Sau când ai intrat într-o asemenea monotonie încât e nevoie urgent de o schimbare. Este ca şi cum ai mânca acelaşi fel de mâncare, luni în şir. La un moment dat îţi vei dori să mănânci la restaurant, cu riscul ca acolo să se mănânce mai prost.

sambata_no_rain_1dÎţi propun să fii tolerant. Relaţia poate fi regenerată dacă partenera ta are o aventură. Nu s-a implicat emoţional, a experimentat plăcerea sexuală cu altcineva. De ce nu te-ai bucura? Ai prefera să aibă o aventură şi să-ţi ascundă asta? Ai nevoie de o minciună pentru a fi protejat emoţional? Trebuie să fii foarte vulnerabil.

Pe de altă parte, dacă aventura este regula şi nu excepţia în relaţia voastră, acesta e un indicator sigur că ceva nu merge. Şi din acest punct de vedere, căsătoria îmi pare o complicare inutilă a vieţii. Într-un cuplu consensual, un partener care experimentează în plan sexual cu o terţă persoană riscă mult mai puţin să fie supus oprobiului social, necruţătoarei judecăţi morale a cetăţeanului decât soţul sau soţia care „a călcat strâmb”.

Adesea femeia care face asta este desfrânată, depravată, curvă, o ruşine pentru soţ şi familia de provenienţă. Nu aceleaşi calificative sunt folosite pentru bărbat. Într-o lume în care standardele au fost create de bărbaţi, cu mult timp în urmă, ei sunt trataţi cu mai multă îngăduinţă. Să ne amintim pilda din Noul Testament, în care o femeie prinsă în adulter e pe punctul de a fi ucisă cu pietre. Iisus dă un răspuns memorabil: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8,7). Interesant este că fariseii şi cărturarii o găsesc vinovată doar pe femeie. Nu spun nici un cuvinţel despre bărbat.

Nu voi încheia acest capitol fără a vorbi despre inhibiţie în exprimarea iubirii. A fi inhibat înseamnă a te simţi blocat în a duce până la capăt un comportament. Când inhibiţia e enormă, nici măcar nu mai iniţiezi un comportament. O persoană liberă este o persoană fără inhibiţii. Ea poate să facă orice doreşte, dar nu doreşte să facă orice. Nu e un simplu joc de cuvinte. Pentru un om liber nu există inhibiţii în manifestarea iubirii, cu excepţia acelora pe care şi le pune în mod conştient, călăuzit de inteligenţa sa.

Te rog să faci această diferenţiere între dezinhibiţia care se naşte din conştientă şi inteligenţă şi inhibiţia care este un produs al pulsiunilor scăpate de sub control. Dacă sunt foarte atras sexual de tine şi cred că am unele şanse, nu mă voi jena să-ţi comunic ceea ce simt. Însă nu voi face asta în public, cu atât mai puţin în faţa partenerului tău, dacă se întâmplă să ai o relaţie. Iar a-ţi comunica ceea ce simt nu este echivalent cu a trece la fapte.

Pentru mine este satisfăcător să mă pot exprima, adică să mă bucur de libertatea de a comunica într-un registru mai intim. Iar până la a ajunge în pat cu tine mai sunt câţiva paşi de făcut, peste care nu voi sări ca un armăsar. Dacă te plac şi vreau să te cunosc mai bine, să aflu, de pildă, cum gândeşti, de asemenea nu mă voi reţine în a-ţi transmite dorinţa mea. Nu mă tem de reacţia ta şi ai tot dreptul să mă refuzi. Însă dacă accepţi (să presupunem că sunt o femeie) nu o voi invita şi pe prietena sau soţia ta.

Este ceva ce ne priveşte doar pe noi. Doi oameni care se plac şi acceptă să se dezvăluie puţin mai mult, să se întâlnească într-un plan mai adânc decât cel social, fără a-şi propune nimic pentru viitor, doar lăsând lucrurile să se întâmple. În cadrul deja stabilit al unei relaţii, mă simt liber să îţi propun orice întrun context pe care îl găsesc adecvat. Vreau ca dorinţele mele să ajungă la tine şi să le cunoşti. Nu îţi cer să le satisfaci, dar mă bucur atunci când o faci. Când le respingi caut să le înţeleg, fără să te judec. Mă adaptez la ceea ce tu eşti, fără să-ţi impun nimic.

Mă cam dor degetele de la atâta scris, aşa că mă opresc aici. Dacă îmi mai vine vreo idee, revin în capitolele următoare (sau în altă carte). Sper că te-am ajutat să înţelegi ce este iubirea necondiţionată, ce obstacole stau în calea ei şi în ce fel suntem responsabili pentru acele obstacole. Să-ţi spun o anecdotă, pe final: „Dragă Elena, Pentru tine aş escalada munţii cei mai sălbatici şi aş traversa înot marea cea mai învolburată. Te iubesc aşa de mult încât, pentru a petrece măcar o clipă alături de tine, sunt pregătit să îndur cele mai aspre încercări. Pentru totdeauna al tău, Manuel. P.S. Voi veni sâmbătă la tine, dar numai dacă nu plouă.”

sambata_no_rain_1l

Adrian Nuta – „Ghidul iluminarii pentru lenesi”

ghici cine-ti deschide ochii la trezire… e cel ce ti-i inchide la culcare?

391102387802675” Te-ai întrebat vreodata cine deschide ochii dimineata? Nu-mi spune ca tu îi deschizi. Ochii se deschid singuri, de la sine. Sau mai bine sa pun si o majuscula: ochii se deschid singuri, de la Sine. Întelegi? Asa începe spectacolul. Daca nu esti convins ca ochii se deschid singuri la trezire, întreaba-te te rog cine închide ochii la culcare. N-o lua “stricto sensu”: a închide/ deschide ochii înseamna a adormi/a te trezi!

Cine este cel care se trezeste? Daca ai putin respect pentru inteligenta mea, nu vei raspunde: “Eu sunt cel care se trezeste”. Încearca sa fii atent. Tu nu stai undeva în somn si spui la un moment dat: “În secunda urmatoare o sa ma trezesc” pentru ca în secunda urmatoare chiar sa te trezesti. Lucrurile stau pe dos: mai întâi are loc trezirea si apoi (e adevarat, extrem de repede) apare Eul. Tu te trezesti pur si simplu, fara sa-ti propui asta. În acelasi fel, tu adormi pur si simplu, dar nu stii niciodata când. Tot ce faci tu este sa te bagi în pat si sa închizi ochii. Momentul exact în care adormi este o decizie care nu-ti apartine, în acelasi fel în care momentul în care te trezesti nu este hotarât de tine.

Daca meditezi putin asupra acestor doua momente atât de banale (adormire/ trezirea), este imposibil sa nu fii înfiorat. Pentru ca, daca tu adormi si te trezesti fara sa stii cum, adica neavând nici un fel de control sau putere de decizie, atunci cine decide? Si unde esti tu în intervalul dintre adormire si trezire? Ce se întâmpla cu Eul în acest interval? Unde se duce? Dispare? Se evapora? Daca se evapora, prin ce mister se condenseaza dimineata?

Chiar nu simti nimic pe sira spinarii? În fiecare noapte, cu tine se întâmpla un proces inexplicabil, un fel de magie care te face sa dispari si sa reapari. Iar ceea ce e foarte curios este ca nu te temi. Toti oameni vor sa adoarma si nimeni nu tremura îngrozit de gândul ca urmeaza sa adoarma.

Când eram pusti, mi-am dat seama ca e posibil sa mor în somn, adica sa adorm, si sa nu ma mai trezesc niciodata. Am reflectat putin la aceasta posibilitate, dar mi-era prea somn, asa ca mi-am asumat riscul si am adormit.

Dupa cum vad eu lucrurile si în concordanta cu aceasta teorie asupra Eului care nu se mai termina odata, cel care dimineata suna trezirea (iar seara, adormirea) este Sinele. Si daca ai o minte vioaie, te-ai prins deja care-i faza: Sinele este treaz tot timpul. Numai ca dimineata pleaca si el în lume. Iar în lume nu poti circula fara probleme daca nu te îmbraci. Haina Sinelui este Eul. “Eu sunt” (Sinele) devine, îmbracat cu haina Eului, “eu sunt Adrian Nuta” sau “eu sunt…” (în loc de puncte, puncte scrie numele tau). Sinele este ca un actor care, în cabina lui, renunta la hainele sale obisnuite si se deghizeaza în personajul pe care urmeaza sa-l interpreteze pe scena.

Când apare identificarea? Atunci când actorul/ Sinele este atât de fascinat de rolul/ Eul pe care îl interpreteaza, încât uita cine este cu adevarat. Dar aceasta identificare este doar temporara. La sfârsind piesei, îsi va aminti cu necesitate.

Cum sper ca întelegi din aceasta analogie, timpul exista doar pentru Eu, asa cum existenta personajului este limitata de începutul si sfârsitul piesei. Actorul continua sa traiasca dupa ce reprezentatia s-a încheiat. El se dezechipeaza de hainele personajului la cabina, îsi ia propriile haine si se duce frumusel acasa (daca e familist). În acelasi fel, pentru Sine nu exista timp, ceea ce e echivalent cu a spune ca Sinele este nemuritor.

Asa cum tu nu mori când te dezbraci pentru a face dus, nici Sinele nu moare când îsi da jos haina Eului. El nu e afectat de timp, deoarece traieste în afara timpului, pe când Eul traieste înauntrul timpului. Si nu ma pot abtine sa nu-ti amintesc o alta vorba a lui Iisus. Întrebat cum va fi în împaratia Cerurilor, el raspunde: “Acolo nu va mai fi timp.” (Interesant, nu-i asa?) Referindu-se la acelasi spatiu locativ, Iisus mai afirma: “Si nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Caci împaratia Cerurilor este înauntrul vostru.” (Luca 17, 2) Asa cum hainele stau pe tine si te acopera, la fel sta Eul pe Sine si îl acopera/îl învaluie. Prin urmare, cum nu hainele sunt înauntrul tau, ci tu esti înauntrul hainelor (daca iarna e geroasa esti atât de înauntru, încât nu ti se mai vede decât nasul) analogic vorbind, Sinele (Împaratia Cerurilor) este înauntrul Eului.

În timp ce Sinele ramâne pururi acelasi (întrucât transcende timpul), Eul (determinarile lui eu sunt) se modifica dramatic în timp. E suficient sa privesti poza ta de la un an. Daca nu ti-ar spune nimeni, ai fi capabil sa recunosti propria ta fotografie? Si daca ai putea fi fotografiat în clipa în care ai aparut în uterul mamei, ai fi în stare sa te recunosti în acea celula minuscula?

Aceasta este forma în timp, forma se schimba de nenumarate ori. Într-un fel aratai la 5 ani si cu totul altfel arati la 20, 40 sau 60. Cu toate acestea, simti ca esti tu. Ti s-a transformat corpul, ti s-a transformat mintea, dar tu esti acelasi. Nu este acestea o minune fara seaman? Nu rezulta de aici ca tu esti altceva decât corpul si mintea ta, ca esti ceva mult mai profund care nu se schimba?

Si atunci, cine este acest miez launtric? Cine esti tu cu adevarat? Sinele este centrul fiintei tale. Corpul si mintea graviteaza în jurul acestui centru asa cum planetele se învârt în jurul Soarelui.
Corpul si mintea sunt schimbatoare si perisabile. Ele împrumuta simtul Eului, pe eu sunt, de la Sine. Astfel, Eul vine în existenta si pune în miscare spectacolul cosmic al persoanelor si lucrurilor separate.

Si de ce toata aceasta osteneala? Este o întrebare tipica pentru Eu. Sa ne amintim însa ca Sinele traieste în afara timpului. Pentru el, nu exista un viitor în care sa atinga sau sa obtina ceva ce îi lipseste acum. De asemenea, nu are trecut. Ce mai ramâne? Un prezent continuu, o împlinire perpetua în aici si acum.

De ce aceasta viziune este atât de greu de acceptat? Deoarece Eul nu este suficient de umil pentru a întelege raportul sau corect cu Sinele. În plus, functionând în timp, Eul nu poate transcende timpul. Actiunile lui sunt motivate de trecut si sunt orientate spre viitor. Asa si trebuie sa fie, pentru ca asta e natura Eului. În absenta vietii pe care le-o insufla actorii, personajele din piesa nu reprezinta nimic? Ele pur si simplu participa la joc fara sa stie asta. Singurii care stiu sunt actorii, dar ei pretind ca nu stiu. De aceea, de la început pâna la sfârsit, jocul este o splendoare. ”

Adrian Nuta – „Psihoterapeutul de buzunar”

 

din varf de copac…

din_varf_de_copacAm citit candva o relatare ce arata diferenta dintre leader si manager. Nu stiu daca intamplarile s-au petrecut chiar asa, insa un sambure de adevar cu siguranta ca avea acea povestioara…

Candva, probabil prin anii 60′-70′, o companie se straduia sa construiasca o autostrada ce traversa padurile amazoniene. Fiecare om isi facea treaba sarguincios: taietorii taiau si culcau copacii la pamant, ascutitorii le ascuteau uneltele de taiat, buldozeristii scoteau radacinile si tractau trunchiurile copacilor pt degajarea spatiului de lucru, mai apoi tot ei scurmau pamantul pentru crearea fundatiei, urmau cei care turnau asfaltul si tot asa… fiecare facandu-si treaba pentru care era pregatit. Managerii avaeau grija ca fiecare sa cunoasca bine ordinea operatiilor si procedurilor, sa nu existe timpi morti in procesul tehnologic, ca fiecare sa respecte normele de securitate si sa nu provoace accidente ori incendii, sa fie odihniti, hraniti si tot ce e necesar pentru ca activitatea sa nu stagneze…

Intr-o zi, unul dintre conducatorii afacerii, a dorit sa se asigure ca totul se intampla asa cum trebuie la fata locului. A preferat sa fie adus in spatiul de lucru de catre una dintre masinile ce transporta echipamente. A verificat toti parametrii activitatii desfasurata pana atunci, gasind ca totul se desfasura conform procedurilor si se incadra in termenele intermediare stabilite ale proiectului. Managementul activitatii era ireprosabil. Si atunci, poate pentru ca pe vremea aceea inca nu se inventase gps-ul, a cautat cel mai inalt copac si s-a urcat in el pentru a scruta zarile…

Ce a vazut l-a facut sa opreasca activitatea santierului si sa ceara relocarea echipamentelor. Se aflau in alta padure…

Cu siguranta, diferenta dintre leader si manager tine de viziune, de capacitatea primului de a privi intreaga imagine de ansamblu, in comparatie cu cel de-al doilea, care excedat de numarul si importanta fiecarui detaliu al activitatii, pierde din vedere uneori cel mai important aspect al cererii pietei si anume: „daca se afla in padurea care trebuie…”

Multumesc,

si-atunci, parca si lumea a…/oamenii au…/eu insumi am… devenit mai usor de iubit…

babby_backsideBinete, oameni frumosi!

Mi-e bine cu mine, implicit mi-e bine cu voi! Ce alteceva iti mai poti dori de la unu’ de la doi? Concluzia? Mi-ar place sa primesc raspunsul: „Hai cu noi!”🙂

Sunt ani buni de cand o mana nevazuta m-a luat la scuturat… Si m-a intors pe toate partile. M-a aratat lumii in toata a mea goliciune. Si a tot facut asta zi de zi… zi de zi… Bob cu bob numarat… Pana-ntr-atat incat m-a lovit de cuvinte si m-a slefuit in imagini… transformandu-le in lumina… si-atunci, parca si lumea a devenit un loc mai prietenos…

M-am tot cautat insa in afara… judecand umbrele luminoase si intunecate pe care le vedeam in ceilalti, fara a le recunoaste in mine… pana cand am invata sa accept, impacandu-ma cu fiecare colt neslefuit de care ma loveam… si-atunci, parca si ceilalti au devenit mai usor de iubit…

Au trecut ani insa… si m-am inturnat catre interior si… ghici cati tepi am gasit ca-mi ieseau prin piele… dinauntru in afara…? Arici! De-atunci sufletul meu poarta manusi pentru a nu se mai schilodi in fiecare tep pe care-l extrage odata cu fiecare apropiere de inima… fiintei – val egotic intrupat al oceanului sine… M-am rupt atunci in bucati si m-am daruit in cele zari sperand a fi cules, sarutat, iubit si inteles… Iar cand o mana de om-frumos m-a ridicat de jos… bucatica cu bucatica… cautandu-ma pentru a ma reintregi… cu uimire si speranta… atunci, parca si eu am devenit… pentru mine… mai usor de iubit…

Citeste articolul:  „Cele trei mari porti pe calea vietii” si-l vei gasi pe cel ce-a ridicat de pe jos prima bucatica din mine…

Multumesc,

eternul relatiei parinti – adolescenti: valoroase instrumente de vacanta

ffatn_2a

Daca te situezi in categoria de varsta 12 – 17 ani poti profita de un sejur la malul marii, beneficiind gratuit de cursurile oferite in campusul unei tabere internationale.

Program zilnic:
Dimineata – cursuri gratuite, seminarii, ateliere si exercitii practice,
Dupa-amiaza – plaja, relaxare, plimbari, odihna, etc…
Seara – pe terasa de la malul marii: seri dansante, proiectii, piese de teatru, concerte, samd… gandite ca modalitate de a-ti face cati mai multi prieteni si de a pune in aplicare cunostintele de comunicare si relationare asimilate la cursurile la care ai participat in cursul diminetii.

Cerinta ta:
Iti doresti sa creezi cu usurinta relatii cu tineri de aceeasi varsta, pentru a participa impreuna la cat mai multe evenimente comune si distractii?
Materializare:
Aici ai posibilitatea sa deprinzi modalitati de comunicare persuasiva prin care sa obtii mult mai usor ceea ce urmaresti.

Cerinta ta:
Ti-ai dorit dintotdeauna sa fii inteles cat mai usor de catre parinti, iar atmosfera din sanul familiei sa fie cat mai destinsa?
Materializare:
Ai acum oportunitatea de a studia tehnici de gestionare a relatiilor si aplanare a conflictelor.

Cerinta ta:
Ai vrea sa comunici cat mai cursiv si convingator pentru a te putea face ascultat cu usurinta de un grup numeros de ascultatori?
Materializare:
Ai acum ocazia sa studiezi tehnici de public speaking, ce te vor face sa dobandesti increderea necesara devenirii unui lider de grup.

Cerinta ta:
Cauti sa cunosti tineri ce provin din alte culturi, vorbitori ai limbilor pe care le studiezi in scoala?
Materializare:
Aici ai ocazia sa-i intalnesti spre a putea conversa si schimba impresii, largindu-ti astfel orizontul in ceea ce priveste studiul limbii, al modului lor de viata si al sistemului de invatamant din tarile din care provin.

Cerinta ta:
Ti-ai dori sa cunosti poate, din perspectiva artistica, tineri talentati de pretutindeni ori ghizi si indrumatori care sa te ajute sa-ti desavarsesti talentele si abilitatile pe care ti le-ai descoperit deja ori pe care urmeaza sa ti le descoperi in astfel de intalniri.
Materializare:
Vei beneficia aici de ghizi si indrumatori intru desavarsirea talentelor artistice.

Cerinta ta:
Cu siguranta ai diverse proiecte personale pe care le abordezi cu entuziasm.
Materializare:
Ai acum ocazia sa descoperi practici de managementul timpului, de managementul proiectelor si antreprenoriat ce te pot transforma peste noapte intr-un administrator al viitoarei tale afaceri pornita din monetizarea propriilor pasiuni.

Vei putea beneficia de cursuri de limbi straine, ateliere de creatie si practicarea unor variate sporturi. De asemenea, vor avea loc seminarii de nutritie, medicina traditionala, meditatie si tehnici de energizare.

Exista o variata oferta de cursuri si seminarii practice din care tu trebuie doar sa alegi. Toate fiind puse la dispozitie gratuit.

Bucura-te cat mai mult de timpul petrecut in aceste spatii de cunoastere si buna dispozitie, in care iti poti imbunatati calitatile personale si abilitatile relationale, intr-o locatie sigura, in care indrumatorii au ca misiune sa iti asigure cele mai bune conditii pentru a-ti dezvolta increderea in propriile forte.

Profita cat mai mult de cunostintele oferite si de experienta trainerilor si indrumatorilor veniti acolo pentru a te sustine si ajuta sa te imbunatatesti. Fa in asa fel incat parintii sa recunoasca imediat schimbarile petrecute cu tine in aceasta perioada, determinandu-i astfel sa iti ofere cat mai curand alte asemenea valoroase experiente.
Dintotdeauna ei si-au dorit sa se mandreasca cu reusitele tale!

Ajuta-i sa vada cat de bine ai reusit sa iti deschizi aripile, plutind contra vantului, planand plin de incredere si in siguranta, inaintea revenirii la cuib.

Cu siguranta, atat tu, cat si parintii tai, v-ati dori sa existe cat mai multe astfel de proiecte si in tara noastra. Succes!

Binete si buna vietuire,
Multumesc,

 

poate ca, daca timpul ar fi mult mai darnic cu ei, oamenii ar pretui mai mult viata lor, pe a semenilor lor si tot ce e viu…

hubble_universe_eyeIntr-un episod de referinta din „Star Trek” – „Insurectia”, una dintre miile de planete colonizate de specia umana, pierduta in timp si de care cei de pe pamant nu mai aveau habar, era o planeta care oferea viului capacitatea de regenerare. Astfel ca toti locuitorii aratau tineri.

Varsta le adusese inteleptire. Singura preocupare a civilizatiei existente acolo era sa pretuiasca, sa conserve, sa ofere sanse si sa dezvolte tot ce e viu. Sa invete despre nevoile fiecarei fiinte si sa caute sa creeze cai de comunicare si empatizare.

Bucuria vietuirii nu era umbrita de nicio amenintare.

(- va continua -)

din confesiunile unui „pozar” de succes…

ice_cream_tower2” ‘Regizorul’ publicatiei unde lucram, ma trimisese sa iau cateva instantanee de la inchisoarea federala situata la trei state departare. Aveam de strabatut prin arsita mai mult de 5oo de mile dintr-un moft al acestuia. Nu aveam niciun chef. Cu siguranta.

Toti angajatii, reporteri si fotografi deopotriva, ii spuneam ‘regizorul’ pentru ca avea un stil autoritar si niciodata nu te asteptai ca intamplarile ce apareau in publicatia sa, sa reflecte realitatea. Unde mai pui ca era uns cu toate alifiile. Stia dinainte unde urmau sa se petreaca diverse intamplari ce aveau sa schimbe soarta locala a urbei ori destinele vreunui politician implicat in vreo afacere necurata.

Acum trebuia sa fotografiez si sa aflu versiunea unui grup de tineri ce au fost inchisi pentru ca in urma unei demonstratii pacifiste, fussesera acuzati ca au omorat in bataie un politist. Politia statala era intr-o alerta totala si avea nevoie rapida de un tap ispasitor. Tinerii pareau a fi foarte usor de inculpat aflandu-se in momentul in care au fost retinuti, nu departe de locul incidentului, sub influenta unui amestec de bautura si droguri.

Doi dintre ei aveau hainele patate de sange si asta fusese de ajuns pentru echipajul din zona care-i retinuse. Mai ales ca in zona nu se mai afla altcineva, manifestatia fiind pulverizata de interventia in forta cu autospeciale cu jeturi de apa si cordoane de politisti echipate dupa toate canoanele medievale, in armuri prin care nu li se mai zarea nici varful nasului.

Cand i-am zarit, dupa ce am indeplinit formalitatile de acces in incinta stabilimentului de inalta securitate, primul aspect care mi-a sarit in ochi a fost fragilitatea trupurilor lor de adolescenti si comportamentul plin de nesiguranta si anxios al acestor baietani imberbi.

Fotografia ce a ramas in istorie, ca o dovada a echilibrului precar pe buza careia justitia se afla, jongland destul de rigid si ineficient intre asteptarile unei societati deloc eterogene, doritoare de dreptate cu orice pret si nevoia autoritatii de a nu-si stirbi din prestigiu pentru a nu-si afisa slabiciunile ce macina orice structura si orice sistem supradimensionat, reprezinta un amestec de culoare si dorinta, un paleativ pentru arsita acelor zile toride.

Cei patru tineri isi exprimasera dorinta de a putea manca o inghetata. Fiecare avea insa preferinte aparte pentru aroma. Astfel ca fotografia acelor patru cupe asezate excentric, una peste alta, intr-o ordine aleatorie si contopite partial datorita distantei parcursa pentru a le-o aduce, a ramas in memoria tuturor ca un amestec de culoare si dorinta supuse implacabilului destin al efemerului si curgerii inexorabile a unor timpuri de desertaciune, colorate de speranta si bucuria vietuirii, cu atat mai mult cu cat, atat de tineri fiind, nu-si vazusera implinit nici macar un vis.

Acei pusti m-au invatat atunci o lectie de viata ce mi-a schimbat cariera si viata. In ciuda situatiei lor, ori poate datorita inconstientei in fata acuzelor ce li se aduceau si dorintei celor ce i-au inchis de a le pecetlui soarta in cazul in care nu i-ar fi gasit pe adevaratii faptasi, tot ceea ce isi doreau acei imaturi baieti cu priviri speriate, erau acele cupe de inghetata.

In orice bezna te-ai afunda, o cat de mica pata de culoare, fie ea chiar si o banala inghetata topita, poate aprinde speranta…

Din acea zi am cautat ca fiecare reportaj si fiecare fotografie sa desluseasca printre tusele intunecate ale unor existente lipsite de culoare, petele de lumina ce strafulgera orice cadere in abis si pierdere a sperantei. Fiecare imagine luata de atunci si fiecare articol, in orice imprejurare m-am aflat, a surprins speranta si bucuria clipei ce razbatea peste oceane de taceri, neimpliniri si deziluzii.”

Multumesc,

 

dependenta este consecinta diminuarii stimei de sine, aparand atunci când îngaduim sa ne fie zdrobita Fiinta.

tribe_chief„În triburile indiene din America exista o casta de barbati pe nivelul cel mai de jos al scalei sociale: barbati care nu erau nici shamani, nici razboinici, care nu vânau si nici nu contau în competitia pentru ranguri sau femei. Acestora li s-au repartizat cele mai umile si mai dificile slujbe. Sunt cei care au dat înapoi de la încercarile ce presupuneau curaj si integritate.”

„Ai trait o viata lipsita de sens… o viata dureroasa. Ascuns în spatele unei slujbe, sub iluzia protectoare a salariului, n-ai facut altceva decât sa perpetuezi pauperitatea si suferinta lumii”, a diagnosticat El, cu o voce domoala, dar totusi severa, ca si cum evalua niste pagube grave. „Viata este prea valoroasa pentru a o risipi în dependente si prea scumpa ca sa o pierzi! A venit vremea schimbarii!”

„Este momentul sa renunti la viziunea ta conflictuala asupra lumii. Este timpul sa lasi sa moara tot ce nu poate supravietui. A venit vremea sa te nasti din nou. Este momentul pentru un nou exod si o noua libertate. Este cea mai importanta aventura pe care si-o poate imagina un om: redobândirea integritatii sale pierdute!”

„Cine esti tu?”, mi-am gasit cu greu taria sa întreb.

„Eu sunt Visatorul”, a spus El. „Eu sunt Visatorul si tu esti cel visat. O clipa de sinceritate, o fisura în zidul minciunilor tale, ca lumina unui fulger, ti-au permis sa Ma vezi.”

Tacerea care a urmat era ametitoare. Vocea Lui a devenit un susur de ape.

„Eu sunt libertatea!” a vestit El. „Acum, ca M-ai întâlnit, nu vei mai putea sa continui sa duci o viata atât de stearpa.”

Urmatoarele cuvinte mi-au ramas întiparite pentru totdeauna în memorie.

„Sa fii dependent, chiar involuntar, este întotdeauna o alegere personala. Nimic si nimeni nu te mai poate constrânge sa fii dependent de ceva, numai tu singur poti decide asta.”

M-a fixat intentionat cu privirea si a continuat, afirmând ca predispozitia de a acuza lumea si de a te lamenta apoi, este cea mai incontestabila dovada ca aceste principii nu au fost întelese. Omul nu depinde de o firma si nu este limitat de o ierarhie organizationala sau de un sef, ci de propria sa frica. Dependenta este frica.

„Dependenta nu este rezultatul unui contract, nu este conditionata de o functie si nici nu se naste din apartenenta la o anumita clasa sociala… dependenta este consecinta diminuarii stimei de sine, abdicarea de la propria demnitate. Ea apare atunci când îngaduim sa ne fie zdrobita Fiinta.

In lumea exterioara, aceasta stare interioara, aceasta degradare, ia forma unei slujbe si aspectul unei pozitii subordonate. Dependenta este produsul unei minti bolnave, subjugate de frici imaginare si de propria teama… dependenta este efectul perceptibil al lepadarii de «vis».”

Aceasta concluzie si felul în care El pronuntase „dependenta” de fiecare data, enuntând încet fiecare silaba, relevau întelesul real si întreaga durere, lipsa de iubire de sine, ascunse sub banalitatea întelesului comun al cuvântului.

„Dependenta este o boala a Fiintei!… Ea izvoraste din lipsa de întregire a oamenilor”, a dezvaluit Visatorul. „A fi dependent înseamna sa încetezi a mai crede în tine însuti. Sa depinzi înseamna sa te opresti din visat.”

Cu cât evaluam cuvintele Lui, cu atât le simteam sapând ca un acid în carnea mea. Ura devenise atât de intensa, încât se transformase în furie. Modul în care El emitea sentinte asupra conditiei umane era intolerabil. Cum putea viata unui om sa nu aiba nimic în comun cu sentimentele si temerile sale? Întotdeauna am avut convingerea ca aceste doua lumi, cea launtrica si cea exterioara, erau separate si era firesc sa ramâna asa. Credeam cu tarie ca cineva putea fi dependent în lumea exterioara si totusi liber în cea interioara si aceasta convingere îmi alimenta indignarea.

„Ca si alte milioane de oameni, ti-ai trait întreaga viata ascuns între faldurile unor organizatii inerte” m-a acuzat. „Ti-ai schimbat libertatea cu un pumn de convingeri iluzorii. E vremea sa te trezesti din acest somn hipnotic… din viziunea ta diabolica asupra existentei!”

Nimeni nu ma mai tratase asa, vreodata.

„Cine îti da dreptul sa-mi vorbesti astfel?”, am izbucnit sfidator.

„Tu.”

Acel raspuns neasteptat m-a învaluit într-o stare de neputinta. Am simtit o vina coplesitoare. Voiam sa ma ascund. Un inexplicabil sentiment de rusine ma facea sa ma simt dezgolit în fata acelei fiinte fara chip. Am simtit nevoia sa zbor departe. Cu ultimele puteri, am încercat sa redresez situatia aceea, care ma catapulta în afara granitelor lumii mele.

„Dar cum ar putea organizatiile lucra fara angajati?” am întrebat încet, încercând sa readuc conversatia înapoi la limita coerentei si comprehensiunii. Visatorul n-a raspuns. Încurajat de tacerea Lui, pe care am luat-o drept perplexitate sau neputinta de a-mi raspunde, l-am impulsionat: „Daca ei n-ar exista… lumea ar intra în impas…”

„Nu, tocmai pe dos!”, a replicat El taios. „Lumea colapseaza deoarece sunt oameni care depind, oameni care sunt speriati de moarte. Omenirea, în starea de acum, nu poate da nastere unei societati eliberate de dependente.” Când a observat consternarea mea si si-a dat seama ca atinsese si chiar depasise limita puterii mele de întelegere, El si-a domolit tonul si vocea Lui a devenit aproape încurajatoare.

„Nu te teme!”, a spus El cu o promptitudine sarcastica. „Atâta timp cât exista oameni ca tine, va continua sa existe o lume a dependentei si ea va fi foarte populata!”

Pauza care a urmat a înghetat spatiul dintre noi. Tonul Lui ironic si zeflemitor suna greu, ca otelul.

„Tu!… tu nu vei mai fi capabil sa faci parte din acea lume … pentru ca m-ai întâlnit pe Mine!”

Am avut senzatia ca o unda de lumina penetrase dureros straturile calcifiate ale gândurilor si ceata emotiilor mele.

„Dependenta este negarea visului” a continuat El. „Dependenta este masca pe care oamenii o poarta ca sa-si ascunda lipsa de libertate si respingerea vietii.”

Stefano Elio D’Anna – „Şcoala Zeilor”

cand „eu” si „te iubesc” devin inutile…

tibet_populatie_1aAm ramas incantat de faptul ca „eu” nu apare in limbajul acestui popor atunci cand  isi afirma implicarea in orice actiune. Vorbirea curenta subintelege orice afirmatie, ce nu stabileste o relatie directa cu altcineva, ca fiind o actiune a persoanei care vorbeste.

Unul dintre invitatutii d-lui Matei Georgescu, oaspete al emisiunii sale zilnice de pe TVH de la ora 23.00, a prezentat atat de frumos acest fel de a vietui, obtinut printr-un proces continuu de introspectie in inalta fiintare al civilizatiei tibetane, pierdut in negura vremurilor.

Exemplificarea a fost cat se poate de graitoare. Cand noi spunem „eu ma duc sa ma spal” va fi pronuntat in tibetana ca „spal acest corp”. Exprimarea este atat de simpla si de fireasca, actiunea definind doar o primenire exterioara a vasului fizic ce sustine in interiorul sau pe durata acestei vieti, valorosul element comun ce ne inlantuie si unifica si din care suntem toti plamaditi.

Procesul delimiteaza clar curatarea impuritailor exterioare de primenirea interioara a mintii si sufletului, cum eronat s-ar putea intelege din prima afirmatie, proprie popoarelor vestice, ce ar putea parea la prima ascultare o actiune totala de inalbire, separarea nefiind facuta cu exactitate.🙂

Cat de natural pentru o civilizatie aflata intr-o continua contemplatie si indreptare a atentiei inspre trairea cat mai prezenta!

Varsta de la care copiii incep initierea in dezbaterile de logica si cunoastere a invataturilor specifice culturii tibetane este foarte frageda, in jurul a 6-7 ani. Formarea incepe prin asimilarea unui diversificat bagaj de cunostinte, prin memorarea unor texte scrise de marii intelepti, ce au menirea deprinderii unui limbaj cat mai bogat in termeni si idei.

Ulterior, cunoasterea si integrarea notiunilor studiate, survine in urma acelor sesiuni zilnice de dezbatere, necesare pentru intelegerea si asimilarea fiecarui concept. Este un proces la fel de firesc precum orice negociere, in care verifici intru certificare, fiecare aspect al obiectului suspus interogarii pentru validarea calitatii sale inainte de acceptarea luarii sale in posesie.

Un alt aspect inalt al fiintarii acestui inteleptit popor, il reprezinta nefolosirea cuvintelor „te iubesc” pentru a exprima dorinta indreptata catre persoana de sex opus de care esti atras.

„Te iubesc”, in cea mai pura si fireasca acceptiune a acestui popor, pastrator al unor deosebite comori spirituale universale, repezinta manifestarea compasiunii si dorintei de buna vietuire indreptata catre toate fiintele vii.

Echivalentul vestic al lui „te iubesc” adresat persoanei catre care te indrepti cu dorinta, reprezinta o forma de exprimare de energii relativ scazute, considerata ca fiind intrarea pe taramul unui dezechilibru emotional. Si cat de adevarat este, daca stam bine sa ne gandim!

Varianta agreata si folosita in mod curent s-ar traduce prin „in mine se inalta o deosebita apreciere la adresa fiintei tale”, fiind mult mai apropiata de recunoasterea in intregime a manifestarii inalte a celui cu care doresti a intra in relatie.

Nu poti sa nu fii entuziasmat de calitatile acestui intelept si unit popor, ce a renuntat la ridicarea atator granite si bariere rezultate din centrarea pe actiuni mai mult sau mai putin justificate de luare in posesie, fapt etern generator de conflicte, dedicandu-se cresterii in relatie si suportului celorlalti intr-o continua dezvoltare spirituala si comuna buna stare.

Multumesc,

 

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 662 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: